DECALOGUL DE LA LONDRA SAU DESPRE GĂGĂUŢĂ CARE NU ESTE GĂGĂUZ

Țărani găgăuzi din Basarabia.

“Ipotetica unire cu Republica Moldova luată la bani mărunți” este titlul editorialului publicat de jurnalistul Petru Clej de la Londra în ultima ediţie a revistei electronice internaţionale “Acum”. La 9 septembrie materialul a fost preluat la Chişinău, fără nici un fel de manşetă introductivă sau comentariu, de o singură publicaţie, “Timpul”.

Semnatarul materialului prezintă publicului un fel de Decalog interogativ. Să-i zicem Decalogul de la Londra. El cuprinde zece întrebări adresate “celor care propun unirea” de către un personaj care declară că are “un interes special pentru Republica Moldova”. Autorul Decalogului cu pricina ne avertizează că “aceste întrebări se referă la chestiuni foarte serioase şi escamotarea lor nu ajută nimănui”, rugându-i “pe cei care vor răspunde acestor întrebări să abandoneze din start clişeele naţionaliste şi acuzaţiile de tip „trădător”, „agent al ruşilor”, „vândut” şi alte calificative de acest gen şi să discute despre România şi R. Moldova din anul 2009, nu de Basarabia anului 1918”.

De fapt, poziţia domnului Clej este clară şi univocă, iar întrebările dumnealui sunt în mare parte retorice. Unele au mai fost formulate şi cu alte ocazii. Cred că cei mai mulţi cititori au luat act cu calm de punctul de vedere al autorului asupra “ipoteticii uniri cu Republica Moldova”. Am văzut că absolut nimeni nu s-a grăbit să răspundă în presă, ceea ce face fie dovada lipsei de interes pentru subiect, fie a bunului simţ de a evita orice polemică deşartă.  

Nu voi polemiza nici eu cu domnul Clej în baza celor 10 puncte ale Decalogului său. Mă voi referi în schimb la o formulă din Decalog pe care am găsit-o consonantă mai degrabă cu arsenalul propagandistic, decât cu analiza la obiect.

Să mă explic. În miezul Decalogului de la Londra (întrebarea a cincea) domnul Clej îşi prefaţează curiozitatea şi/sau cerutul de socoteală astfel: “În ipoteza unei uniri cu R. Moldova, România va dobândi minorităţi numeroase: ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, a căror loialitate faţă de statul R. Moldova este îndoielnică şi a căror ostilitate faţă de România ar fi pe măsură (să ne gândim numai la găgăuzi, care n-au uitat imbecilul apelativ „găgăuţă” din perioada interbelică)”. Mda… Găgăuţă, ca emblemă neştearsă a interbelicului românesc!

După ce mi-am consumat ironia, am încercat să urmez îndemnul de a mă gândi la găgăuzi şi la eventuala lor reacţie când vor fi citit aceste rânduri. E clar că ni se pune pe tapet un stereotip. Un fals. O invenţie pură. Un clişeu. Mi-am zis că stereotipizarea asta ar fi fost completă dacă se spunea ceva în Decalog şi despre “palma jandarmului român”. Nu se poate, domnule Clej, ca această violenţă de limbaj, aceste “apelative imbecile” să nu fi fost însoţite şi de vreo palma-două de jandarm român sadea!

Nu zic nu. Aşa s-o fi văzând lucrurile din vreun birou de la Londra. La mine la Cahul, bunăoară, ele se văd cu totul altfel. Pentru că noi, spre deosebire de articlierul londonez, avem doar interese naturale şi legitime, deloc speciale, în Republica Moldova. Principalul nostru interes este să convieţuim în pace, cum am convieţuit întotdeauna. Ca originar din sudul Basarabiei, – adevărat, mai pestriţ etnic, – îi cunosc destul de bine pe minoritarii din zonă, inclusiv pe găgăuzi. Am prieteni, cunoscuţi şi rude printre ei. Ca și printre bulgari. Dar este pentru prima dată când aflu – şi tocmai de la Londra, de la domnul Clej citire! – că noi, românii basarabeni şi românii în general, în perioada interbelică, ne-am fi dotat lexicul matern (ce crimă! ce ruşine!) cu “imbecilul apelativ” gă-gă-u-ţă pe care găgăuzii, aşa îndoielnic de loiali şi ostili cum sunt, nu l-au uitat şi probabil nici că l-ar putea uita vreodată. Cu asemenea “argumente solide” vrea domnul Clej să demoleze ipoteza unirii!

Din curiozitate am luat legătura cu toţi prietenii mei găgăuzi să-i întreb dacă, sărmanii, cunosc despre ce vorbeşte la modul serios domnul Clej când strecoară în Decalog “imbecilul apelativ”. Toţi găgăuzii mei, oameni simpli şi de treabă, neiscusuţi într-ale politicii, au strâns din umeri, au făcut ochii mari cât cepele şi au răspuns monosilabic: YOK!, adică NU! I-am întrebat şi pe românii mei din sudul Basarabiei dacă îşi amintesc ei cumva de “imbecilul apelativ” născut şi mort în interbelic. Au fost miraţi şi repezi la vorbă: “Fugi, dom’le, de-aici! Una-i una şi alta-i alta! Găgăuzu-i găgăuz şi găgăuţă-i găgăuţă! Ce umbli cu viclenii şi amesteci borcanele? Cum să-ţi treacă prin cap şi prin minte aşa ceva? Caută-ţi de treabă, dom’le!”

Vedem cu toţii că domnul Clej nu stăpâneşte îndeajuns cuvântul “găgăuţă” şi, profitând de paronimie (fenomen de asemănare a formei unor cuvinte diferite ca sens şi origine), îi falsifică înţelesurile şi etimologia, îl suprapune din capul său peste etnonimul de “găgăuz” şi – de ce să nu o spunem? – incită subtil, vrând-nevrând, la zâzanie interetnică. Dumnealui nu face decât să lanseze în circuitul public un neadevăr, adică o minciună, şi o prostie fără margini care îi poate jigni deopotrivă şi pe români şi pe găgăuzi.

Ideea transparentă a domnului Clej este că ostilii şi îndoilenicii de găgăuzi românofobi sunt răzbunători pe răii de români găgăuzofobi întrucât aceşti generatori şi mânuitori de “apelative imbecile” îi dispreţuiesc pe găgăuzii românofobi, care mira-te-ai să fie loiali. Mă întreb unde se plasează domnul Clej cu interesul său special în această ecuaţie simplistă şi speculativă: de partea românilor găgăuzofobi sau de partea găgăuzilor românofobi? Ori poate deasupra lor cum îi stă bine unui londonez hiperobiectiv, pe care totuşi îl “leagă multe de acele meleaguri şi de oamenii de acolo”?

“Găgăuţă”, ca şi dubletul său “gângăuţă”, este un cuvânt foarte vechi în limba noastră, cu răspândire în toate regiunile locuite de români (din Transnistria până în Maramureşul istoric şi Banatul sârbesc), are etimologie clară onomatopeică (ca şi cuvântul “bâl-bâ-it”, de exemplu) şi înseamnă, în general, gângav sau peltic, cel care repetă sau încalecă silabele, aici silaba gâ(n)/gă. Prin extensiune mai înseamnă, în unele regiuni locuite de români, dar nu generalizat, “bleg, nătăfleţ, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău”. Cuvântul este un peiorativ prefixat cu indicativul diminutival feminin –uţă, foarte prolific în antroponimia românească (Beleuţă, Bleguţă, Cotruţă, Găgăuţă, Măruţă, Mereuţă, Mucuţă, Neguţă, Negruţă, Pălăduţă, Săniuţă, Şărănuţă, Tândaluţă, Tontăluţă, Uncuţă, Valuţă etc., etc.). Echivalentul rusesc al lui “găgăguţă”, ca regionalism, ar fi “prostofilea”, iar unul din sinonimele relative româneşti – Tândală, ca antipod şi antonim al lui Păcală. Cuvântul “găgăuţă” este invariabil, adică nu are formă gramaticală de masculin, dar este supus flexiunii (de exemplu, găgăuţei). Se spune corect româneşte: o găgăuţă, un găgăuţă şi nişte găgăuţe (ei sau ele). Precizăm între altele că un frate etimologic al lui “găgăuţă”, dar cu o arie semantică diferită, este atât de popularul la noi nume imaginar Guguţă (de la silaba repetitivă gu/gu), introdus în circuitul literar la Chişinău în perioada interbelică şi preluat foarte reuşit în literatura pentru copii de Spridon Vangheli pentru unul din celebrele sale personaje. Însă nici aici nu veţi găsi măcar zăranie de umbră de aluzie la găgăuzi. Acest cuvânt nevinovat este, de sute de ani, lipsit de orice conotaţie etnică peiorativă, augmentativă sau neutră.

Încercarea domnului Petru Clej de a ni-l prezenta pe “găgăuţă” ca pe un cuvânt special creat în perioada interbelică, născocit de geniul rău al sufletului românesc, cu scopul de a… ce?, de a le arăta dispreţ etnicilor găgăuzi, este lipsită de onestitate. În limba română, ca şi în oricare alta, există multe eponime, adică nume propriii, inclusiv etnonime (avar, vandal, boşcor/bosgor, hoț), de la care am format substantive comune. Dar etnonimul “găgăuz” nu este eponimul lui “găgăuţă” şi nici nu putea fi.  

Guvântul “găgăuz” nu a avut niciodată şi nu are conotaţii negative în limba română, dar nici în alte limbi, cum am văzut că mai insinuează câte unii (găgăuz, chipurile trădător). “Găgăuz“ vine în limba turcă veche de la gök şi oğuz, însemnând în traducere românească oguz albastru. Dicţionarul explicativ al limbii române ne descifrează sensul complet al termenului: “GĂGĂÚZ, -Ă, găgăuzi, -e, s.m. și f., adj. 1. S.m. și f. Persoană care aparține unei populații de origine turcă, dar de religie creștină, care locuiește în România (Dobrogea), în sudul Republicii Moldova, Ucraina, Bulgaria, Turcia. 2. Adj. Care aparține găgăuzilor (1), privitor la găgăuzi. – Din tc. gagavuz.“ Vom preciza că găgăuzii locuiesc de asemenea în 15 localităţi din Grecia, în provincia nordică Tracia.

Imaginaţia folclorică a domnului Clej este într-atât de bogată încât aproximează din mers şi leagă năstruşnic etimologia şi de politică, şi de istorie, şi de relaţiile interetnice din spaţiul nostru, pentru a ne prezenta pe etnicii români într-o lumină istorică proastă, de xenofobi periculoşi şi aproape… găgăuzofagi. Nici găgăuzii decalogici nu sunt mai prejos, pentru că şi aceşti românofobi neiertători şi tari de memorie ar respiră xenofobia ca pe un elixir până în ceasul negru al cuvenitei răzbunări! Văzând toată această poveste urâtă, vulgarizantă, prezentată cu oareşicare nedisimulată satisfacţie de autorul Decalogului de la Londra, mă tem să trag concluzia că anume pe aici şi-ar putea găsi reperele “interesul special pentru Republica Moldova” anunţat de domnia sa. Concluzia este că intenţia propusă nu e prea departe de ceea ce îndeobşte numim dezinformare, speculaţie şi manipulare.

Dacă tot se joacă de-a cuvintele,  aşezând ca într-o oală în Decalogul său londonez lexemele “găgăuz” şi “găgăuţă”, numai pentru a induce dintr-o parte ideea nevoii istorice şi fatale de confruntare între români şi găgăuzi, mă mir că domnul Clej, bineînţeles liber de orice prejudecată sau obligaţie faţă de unii sau faţă de alţii, nu perseverează pe sol basarabean. Cum? Bunăoară acuzându-ne de a avea în uzul limbii române vii cuvântul “vulgar”,  cu sensul  lui cam prost, după cum e şi realitatea pe care o desemnează, întrucât şi sensul acestuia ar fi, vezi Doamne!, îndreptat semantic împotriva sărmanilor de etnici bulgari, căci paronimia este la ea acasă: bulgar/vulgar. 

Cred că domnul Clej s-a dedat unei abordări facile şi hazardate, dar foarte riscante, cu formule care cuprind în ele un mare potenţial de jignire la adresa limbii şi etniei române, sub pretextul apărării etniei găgăuze “ostile” şi “neloiale” în faţa unor presupuse, adică mai mult decât ipotetice jigniri aduse de noi, românii. Şi dacă-i aşa, atunci cineva tot trebuie să fie de vină şi luat “la bani mărunţi”, vorba domnului Clej!

Vlad CUBREACOV, FLUX, 2009

Material recuperat de pe vechiul blog distrus de persoane din cadrul companiei rusești Sputnik Moldova.