ROMÂNI UITAȚI

Contesa Maria Bulățel cu soțul ei, prințul Nicolae de Oldenburg.

MARIA BULĂȚEL (1844-1909), contesă de Ostenburg, căsătorită morganatic, în 1863, cu prințul Nicolae de Oldenburg (1840-1886). Este fiica general-maiorului Ilie Bulățel, de origine română, comandant al regimentului de husari moldoveni în armata rusă, și nepoată a boierului român Varlaam Bulățel.

Vasile Mămăligă în Olanda.

VASILE MĂMĂLIGĂ (20 mai 1865, Pașcani, județul Lăpușna – ?, Surabaya, insula Jawa, Indonezia), un român basarabean erou al Indoneziei (insulele Lombok, Jawa, Bali și Sumatra), fiu de preot ortodox, consilier militar al rajahului Ratu Agung Ngurah al Lombokului, conducător al răscoalei indigenilor din 1894 împotriva dominației olandeze, salvator al tezaurului regal (400 kg de aur și 4200 kg de argint), judecat în Olanda (condamnat la 20 de ani de muncă silnică, apoi amnistiat în 1898, cu ocazia atingerii majoratului de către regina Wilhelmina, și predat rușilor), ținut de ruși sub arest la domiciliu în Basarabia, de unde a evadat în 1901 pentru a reveni în Indonezia. A fost supranumit de localnici Orang Putih (Omul Alb) și Maligan. Se presupune că a fost căsătorit cu City Johan Maligan (1871-1961), singura fiică a rajahului. A locuit o perioadă în China și Singapore. A vorbit limbile română, rusă, chineză, olandeză, malaieză, engleză.

EUGENIA CRUȘEVAN (29 iunie 1889, Fălești – 11 martie 1976, Timișoara), prima femeie-avocat din Basarabia. Este fiica notarului Epaminond Crușevan din Fălești, fiind prima născută din cei patru copii ai familiei. A absolvit Liceul Principesa Natalia Dadiani din Chișinău (1906) și Facultatea de drept a Universității din Moscova (1918). La 17 octombrie 1919 în ședința secțiunilor unite ale Curții de apel din Chișinău a avut loc, cu deosebită solemnitate, ceremonia prestării jurământului ca avocat de către Eugenia Crușevan, pe care Consiliul corpului avocaților a înscris-o cu unanimitate de voturi în Baroul avocaților basarabeni. Jurisconsult la Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, iar apoi la Mitropolia Basarabiei 1919-1944). Secretar al societății Femeile Române. În anul 1944 s-a evacuat spre România, stabilindu-se la Buzău și salvând arhiva Mitropoliei Basarabiei. La începutul anilor 50 se mută la Timișoara. A practicat avocatura până la pensionare. La 11 martie 1976 se stinge din viață, la Timișoara, fiind în etatea de 87 de ani.

Grigore Cristi

GRIGORE CRISTI (1856 – 1911), administrator și om politic rus, cu rădăcini românești, originar din Basarabia. Gubernator al Orlovului (1901-1902) și al Moscovei (1902-1905), apoi senator (1905-1911). Fiu al nobilului basarabean de origine română Ion Cristi și al nobilei ruse Alexandra Nelidova. Căsătorit cu principesa Maria Nikolaevna Trubețkaia (1864, Moscova – 1926, Chișinău, România). A participat la războiul ruso-româno-turc (1877-1878).

Maria Lupu Radziwiłł

MARIA LUPU RADZIWIŁŁ (1627, Iași – 1661, Lvov), principesă româncă și polono-lituaniană, fiica Domnitorului Vasile Lupu. Căsătorită la 5 februarie 1645, în Iași, cu Janusz Radziwiłł (Jonušas Radvila), principe polonez, voievod de Vilnius, palatin al Lituaniei și principe al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Cununia a fost oficiată de Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, iar oaspeți au fost: solii lui Matei Basarab, domnitorul Munteniei, solii lui Gheorghe Racoczi, principele Transilvaniei, solii patriarhului de Constantinopol, ai palatinului de Brandenburg și solii din Curlanda. Este înmormântată în biserica Sf. Treime din Słucz (districtul Radziłów, voievodatul Podlaskie, Polonia).

IACOB HÂNCU (GHINCULOV) (1800, Ovidiopol, județul Tiraspol, gubernia Herson, azi în regiunea Odesa — 1870, Petersburg), pedagog și lingvist român, conducătorul primei catedre de limba română în afara spațiului românesc, primul românist din Rusia. S-a născut în familia protoiereului român Daniil Hâncu din Transnistria. A fost admis la Seminarul Teologic din Ekaterinoslav (1811), apoi transferat la Seminarul Teologic din Chişinău (1813). A fost unul dintre discipolii mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. A fost educator (din 1816) și învățător de clase primare (din 1821) la Pansionatul copiilor de nobili din Basarabia și profesor de română, rusă, franceză şi geografie la Seminarul Teologic din Chişinău (din 1819), apoi lector şi profesor superior la „Catedra de limbă valaho-moldovenească” (1839-1858, condusă de el) a Universităţii din Petersburg. A înființat prima școală primară din Basarabia (1824) și a participat la reforma numită lancasteriană, fiind adept al metodei interactive de instruire. A publicat ”Descrierea regulilor gramaticii valaho-moldoveneşti” (1840, care a servit circa cinci decenii ca manual de limba română în școlile din Basarabia), ”Adunare de scrieri şi traduceri în proză şi versuri, pentru exerciții în limba valaho-moldovenească, cu un dicționar și o culegere a rădăcinilor slavone ale cuvintelor folosite în limba valaho-moldovenească” (1840), ”Concluzii pe marginea gramaticii valaho-moldoveneşti” (1854), ”Carte de buzunar pentru ostaşii ruşi în campanii din Principatele Moldovei şi Valahiei” (1854), este autor al unui ”Dicţionar moldovenesc-rusesc” în două volume (1820), rămas nepublicat și păstrat în fondurile Bibliotecii publice din Petersburg. Crestomația sa ”Adunare de scrieri şi traduceri în proză şi versuri…” a cuprins, între altele, fragmente în limba română din ”Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, fabule preluate din ziarul ”Albina Românească” de la Iași, poezia patriotică ”Anul Nou” și un fragment din proza ”Muma lui Ștefan cel Mare împiedică pe fiul său în cetatea Neamțul, la anul 1484” de Gheorghe Asachi, ”Scrisoarea II” de Constantin Negruzzi, fabule de Alecu Donici, poezii populare, informații despre istoria Moldovei și Munteniei și alele. A fost traducător în cadrul Departamentului Asia al Ministerul rus al Afacerilor Externe din 30 iulie 1830, fiind desemnat ca dragoman secund în 1842. La 11 aprilie 1854 a fost promovat în rangul de consilier de stat. Distins cu ordinele Sfântul Vladimir de gradul III (1856) și Sfântul Stanislav de gradul I (1863). A făcut parte din Comitetul pentru organizarea coloniilor rusești din America. A purtat corespondență cu scriitorul Constantin Negruzzi. A susținut, inclusiv în lucrările sale, că numele vechi și corect al limbii noastre este Limba Română, iar numele vechi și corect al moldovenilor și muntenilor este Români.

IACOB HÂNCU (Ghinkulov), din Prefața la Gramatica valaho-moldovenească, Sankt Petersburg, 1840: ”„În pofida poziției geografice a Moldovei și Valahiei, a importanței evenimentelor istorice în țările dunărene și a mulțimii monumentelor din ambele Principate în raport cu țările megieșe, – nici proveniența națiunii, nici situația politică și socială, nici limba fiilor Daciei așa și nu au fost studiate în modul corespunzător, nu sunt făcute cunoscute. Unul dintre aceste obiecte demne de curiozitate este supus acum fugitivei noastre descrieri. Acesta este limba Română. Și denumirea de Român nu este întâmplătoare. Până la formarea Voievodatului Moldovei, locuitorii ambelor Principate erau cunoscuți sub numele comun de Români. Ca urmare acesta a rămas în uzul urmașilor sud-vestici ai Românilor, Valahilor, care și până în prezent continuă să-și spună Români; însă frații lor nord-estici au preferat denumirii de Român, pe cea împrumutată de ei de la noua patrie – Moldova, însă, în viața de zi cu zi a poporului, totuși câteodată se repeta străvechiul nume al strămoșilor lor (*Straniu este însă, că Moldovenii, renunțând la numele lor de neam, nu prea îl dădeau și neamurilor – Valahilor, numindu-i Munteni, oameni de la munte) – Deci, într-o descriere generală a urmașilor apropiați ai unuia și aceluiași neam, suntem în drept să ne ținem de comuna lor denumire; deci limba Română poate servi drept numitor comun pentru graiul Valah și pentru cel Moldovenesc. Nu ne vom adânci în cercetarea istorică a problemelor referitoare la limba locuitorilor băștinași ai Moldovei și Valahiei: a fost limbă a Dacilor sau a Geților, reprezenta oare un grai diferit, era oare o ramură a limbii slave sau s-a format din limba coloniștilor Romani, – toate astea sunt acoperite în parte de întunericul necunoscutului, iar în parte sunt inseparabil legate de amplele analize despre autohtonii din țările dunărene, străine de actualul obiect al analizei noastre, – dar ne vom referi direct la starea curentă a limbii Valaho-Moldave, îi vom analiza originile de bază, și din ele ne vom strădui să relevăm următoarele concluzii despre proprietățile sale”.

Mitropolitul Ambrozie Zertis-Kamenski

AMBROZIE ZERTIS-KAMENSKI (17/28 octombrie 1708—16/27 septembrie 1771), Arhiepiscop al Moscovei, de origine română, fiu al moldoveanului Ștefan Zertis (din greci împământeniți), traducătorul hatmanului ucrainean Mazepa, și nepot după mamă al arhimandritului Vladimir Kamenski, starețul mănăstirii Lavra Pecersca din Kiev. A fost unul dintre cei mai instruiți oameni ai epocii sale. A desfășurat o largă activitate de traducător bisericesc din limbile greacă, ebraică și latină. A restaurat un șir de catedrale vechi din Moscova și Rusia centrală. Trece la cele veșnice la 16 septembrie 1771 în timpul unei epidemii de ciumă, fiind victima unei răscoale țărănești. A fost linșat de mulțimea furibundă.

ARSENIE STADNIȚCHI (22 ianuarie 1862, Cumarău (Comarova), judeţul Hotin – 10 februarie 1936, Tașkent, Uzbekistan), teolog, istoric, mitropolit al Novgorodului și al Rusiei Vechi, mitropolit al Tașkentului și Turkestanului, etnic român originar din Basarabia. S-a născut, primind numele de Auxentie, în familia preotului român Gheorghe Stadnițchi și a Mariei, născută Cernăuțeanu. Studii la Seminarul Teologic din Chișinău (1874-1880) şi la Academia Teologică din Kiev (1881-1895), care i-a conferit titlul de magistru (1895, cu teza ”Gavriil Bănulescu-Bodoni, exarh al Moldo-Vlahiei (1808-1812) şi mitropolit al Chisinăului (1813-1821)”), ulterior Academia Teologică din Moscova i-a conferit titlul de doctor (1905, cu teza ”Cercetări şi monografii privind istoria Bisericii din Moldova”, distinsă cu premiul Uvarov al Academiei Ruse de Științe și cu medalia Bene Merente de către Regele României). Profesor la Școala Spirituală din Edineţ (1880 – 1881), la Seminarul din Chişinău (1885-1895), redactor al “Buletinului eparhiei Chişinăului” (1887-1995). Călugărit la 30 decembrie 1895. A fost rector al Seminarului Teologic din Novgorod (1896), apoi profesor (1897) şi rector (1899) al Academiei Teologice din Moscova. Este hirotonit episcop de Volokolamsk și vicar al eparhiei de Moscova (1903), transferat ca episcop de Pskov (1907), avansat ca arhiepiscop de Pskov și membru al Consiliului de Stat din partea cinului monahal (1907), apoi mitropolit al Novgorodului și al Rusiei Vechi (1917). A fost președinte al primului Congres pentru lupta împotriva alcoolismului din Rusia (1912). În 1917 a fost unul dintre cei trei candidaţi aleși la ocuparea scaunului de patriarh al Moscovei. Era considerat cel mai învățat om în rândul episcopatului din Rusia. A fost arestat în noiembrie 1919, la Moscova, apoi, în 1920, la Novgorod, judecat și condamnat la 3 ani de detenție cu suspendare și surghiun în gubernia Arhanghelsk. În 1922 este arestat din nou, împreună cu Patriarhul Tihon, fiind acuzat că s-ar fi împotrivit confiscării bunurilor bisericești. S-a aflat în detenție până la 10 ianuarie 1924, iar la scurt timp este din nou arestat și închis în pușcăria Butârka din Moscova. Tribunalul militar revoluționar din Moscova a decis deportarea lui în Asia Mijlocie, la Potorațk (Așhabad) (1925-1926), apoi la Tașkent (1926-1936). La 11 august 1933 este numit Mitropolit al Tașkentului și Turkestanului. Întrucât toate bisericile din Tașkent fuseseră închise, a săvârșit liturghia constant sub cerul liber, în preajma capelei Maica Domnului Bucuria tuturor celor scârbiți și întristați, din cimitirul orașului, la slujbele lui arhierești venind câte 20 de mii de credincioși, pe arșiță și pe ger. A decedat în spitalul orășenesc din Tașkent. Înainte de moarte a rugat ca trupul neînsuflețit să-i fie depus într-un sicriu simplu și să-i fie puse alături flori vii. Este înmormântat în cimitirul Botkin din capitala Uzbekistanului. A scris numeroase lucrări de istorie bisericească privitoare mai ales la români, toate ruseşte. A făcut călătorii de studii şi documentare în România, la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă şi a purtat corespondenţă cu numeroşi cărturari din România. S-a considerat etnic român și a susținut, inclusiv în lucrările sale, că basarabenii sunt etnici români. În anul 1981 Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei l-a canonizat, ca sfânt mărturisitor, în ceata mărturisitorilor și neomartirilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s